vineri, 16 iulie 2010

Un om cu inima de aur: Cristiana Grigore







Nu-mi vine sa cred ce-am aflat, nici nu stiu cum sa reactionez. Mereu am trait cu impresia ca provin dintr-o familie modesta pana acum cand aflu ca, din contra, sunt ruda cu unul dintre cei mai bogati oameni din lume si ca originile mele sunt dintre cele mai alese. Se invarte pamantul cu mine… cine-ar fi crezut? Dar sa ma calmez si sa o iau cu inceputul…

Imi amintesc de bunicul meu care stia sa prelucreze fierul. Cand eram copil ma punea sa trag la foale pana cand metalul se inrosea si devenea gata de modelat. Ma minunam cum o bucata de fier lua forma unei potcoave, cum materia curgea si se transforma. Avea propia lui fierarie, ‘birou’ in care in unele zile lucra de dimineata pana seara. Mereu strigau oamenii la poarta; veneau sa-si programeze caii la potcovit. Avea un caiet de notite si-si planifica intalnirile, uneori cu saptamani inainte. Datorita seriozitatii cu care isi facea treaba se bucura de respectul localnicilor. Cu meseria avuta a facut avere; a cumparat pamant si a facut case si nunti la copii. Gospodar din fire, cand nu lucra in fierarie se ocupa de gradina sau de animale; ii placea foarte mult sa gestioneze resurse (bani, cereale etc.). De multe ori imi spunea de cat de multe avem noi si cat de protejati suntem fata de multe rele care se intampla in lume; nu uita sa-mi reaminteasca si cat de norocosi suntem ca avem gara de tren aproape si astfel suntem doar la o aruncatura de bat de oras. Cand era bine dispus si avea mai mult timp (mai ales iarna) imi spunea povesti (preferata lui era Tinerete fara batranete si viata fara de moarte), imi vorbea de Mihai Viteazu, Stefan cel Mare si-mi recita poezii. Oamenii il stiau de Manica Tiganu’, fierarul de la marginea satului.
[...]
Cat am fost copil mi-a fost greu sa accept ca sunt ruda cu un poctovar, un muncitor si o femeie de serviciu. Ca sa nu mai spun ca nu am vrut sa accept in ruptul capului ca sunt tiganca. Imi doream ca mama sa fi fost macar secretara, iar tata ideal cu cateva tonuri mai deschis la piele. As fi dat orice ca strabunica din partea mamei sa nu ma intrebe de vorba cand vindea seminte in fata scolii; sau macar colegii sa nu se prinda ca mi-e ruda. Ma izolam de familie si ma regaseam in cartile mele de povesti, visand ore-n sir sa am parinti adoptivi. Imi imaginam ce locuri as fi vizitat, ce lucruri as fi experimentat si cat de multe as cunoaste.
[...]
Cautand in arborele meu genealogic, mergand pe firul valorilor familiei mele cu cine credeti ca am descoperit ca sunt ruda? Cu Andrew Carnegie, filantrop renumit si unul dintre cei mai bogati oameni din lume. El considera ca ‘omul care moare bogat, moare in dizgratie’; asadar a donat ‘tonele de bani’ avute in scopuri filantropice, afirmand ca ceea ce lasa mostenire familiei sunt principiile si valorile lui, acestea fiind suficiente generatiilor viitoare pentru a reface bogatia materiala. Recunosc ca dupa ce am aflat toate astea, Andrew Carnegie a devenit... unchiul meu preferat! :-)
[...]